Regele ei

Majestate,

Îți scriu aceste rânduri cu prețul existenței mele. Regina ne-a interzis să te căutăm, să ne gândim la tine sau să oftăm. A devenit o tirană care, la rândul ei, este condusă de tristețe și mândrie. Ne spune că ea nu e o Penelopă sau o sfântă, că e o femeie și nu mai poate așa. O sfătuim de fiecare dată să aibă răbdare, dar știi și tu că asta nu e o calitate a ei. S-a adunat o negură în jurul ei și soarele nu i-a mai mangâiat fața de multa vreme.
Se transformă într-un Don Quijote feminin. Se luptă cu morile de vânt, cu inevitabilul, cu sine, cu tine și cu necruțătorul timp. Se pierde din ce în ce mai des în lumea ei ascunsă în singurătate.
Îți mai amintești când i-ai spus că atunci când râde fiecare trăsătură a feței ei transmite fericire? Ei bine, de când ai plecat, n-am mai văzut-o zâmbind.
De când ai plecat, a devenit o profesionistă în a-și ascunde sufletul. Bietul de el nu are voie să se bucure, să plângă, să spere. Îl obligă să fie gri și să se înghesuie într-un colț de conștiință.
Zâmbetele din cameră au devenit liniște de când ai plecat, iar Reginei tale îi este dor de tine. Ea nu recunoaște, nici măcar nu vrea să accepte „slăbiciunea” asta, dar îi lipsești atât de rău că o doare.
Tot regatul este speriat și confuz. Suntem neputincioși în fața nefericirii ei și o cunoaștem îndeajuns de bine să știm că în curând va fereca porțile cetății și nu te va mai lăsa să te întorci.
Așadar, Majestate, întoarce-te! Întoarce-te numaidecât și redă Reginei zâmbetul ei molipsitor înainte să devenim cu toții pustii!


                                                              Cu disperarea pe umăr și veșnica fidelitate, al tău supus,Benoit