Îi e dor de el. Mereu i-a fost,dar nu a recunoscut.Acum
încearcă să uite...Și face greșeli.
Da, ea, Manon uită greșind. A înțeles că superputerea
oamenilor e să uite și se joacă „de-a greșelile”.
Își
începe ziua normal, reușește să-și complice seara, apoi se lasă pradă
nimicului. În fiecare dimineață se trezește, își pune masca de carnaval și lasă
bucățele de suflet pe oriunde merge. Și în fiecare zi își irosește doza de
suflet. Știe ce face, nu-i pasă. Chiar intenționează să-și piardă
sufletul...poate așa nu îi mai este dor de el....
Îl
visează în fiecare noapte și se trezește dimineața cu un gol în stomac.
Vântul
de iarnă îi aduce aminte de el, de cum o încălzea când așteptau autobuzul, de
cum el nu se văita niciodată că îi e frig. Prietenii vechi o fac să se
gândească la cum el intrase în inima lor...și cum ei îl plăceau și îl primiseră
în familie.
...Și
melodia...melodia care le spune povestea, melodia pe care Manon o ascultă de
fiecare dată când vrea să zâmbească cu lacrimi în ochi.
Totul
îi amintește de el, și Manon a obosit să nu mai vadă...
Soluția
e doar una: toată lumea preamărește efectele benefice ale uitării. Sfaturi
bune, agumente viabile și Manon convinsă că uitarea este leacul. Dacă nu poate
re-trăi, măcar să uite.
Prietenii,
binevoitori, îi cumpără, de la un vraci ascuns în neant, o sticluță de uitare.
Manon trebuie să o bea, să adoarmă și să-și viseze iubirea. Când se va trezi,
totul va fi uitat.
...
Și
bea. Manon bea cu ochii înecați în lacrimi din sticla uitării. De acum el va fi
izgonit din sufletul ei, iar amintirea lui va fi doar un vis uitat ce lasă în
urmă o senzație.
Și totuși...cum să uite Manon, când el e „cel ce nu poate
fi uitat”?
Și chiar dacă ți-e dor de copilărie...ți-o amintești cu
melancolie.
Și chiar dacă ți-e dor de vremurile bune...zâmbești și
știi că trebuia să se termine.
Și chiar dacă ți-e dor de el...îl păstrezi în suflet și
trăiești ca și cum el te-ar ține de mână în fiecare zi.
