Bună dimineața, Paradox!

....și când te trezești dimineața și îl vezi pe ”el” în brațele altei femei....

Și tu, la rândul tău, te-ai trezit în această dimineață în brațele altcuiva. Ai dormit bine. Te-a învelit și ți-a sărutat umărul când credea că dormi.Ți-a zâmbit de ”bună dimineața” și, ca de obicei, ați lenevit în pat. Ați băut cafeau împreună și ați vorbit despre nimicuri.Te place, te respectă, te face să te simți specială și uneori te întrebi de ce oare bărbatul ăsta aproape perfect te vrea pe tine și doar pe tine.

....dar ziua ta tot a început prost.L-ai văzut pe ”el” în brațele altei femei....Îți spui că nu trebuie să-ți pese, tu ești cât se poate de aproape de fericire, și îți spui că și ”el” are dreptul acesta.În definitiv, îl vrei fericit, nu?Îl iubești și vrei să fie fericit. Totuși, ești tristă...Poate pentru că ești egoistă și vrei ca fericirea lui să fie doar alături de tine.

Tu, ești o femeie cerebrală.Tu, realizezi că vă treziți separat, îmbrățișați de alte persoane, pentru că împreună nu se poate. Ați încercat, nu a mers.Știi că trebuie să vă continuați viețile în direcții diferite.

...dar inima ta e un copil răsfățat care vrea totul pentru el.Inima ta nu gândește, ci iubește.Inima ta vrea să privească toată dimineața la poza în care ”el” e fericit.O doare și simți cum începe să sângereze, dar ei nu-i pasă. Inima vrea să vadă poza, să o analizeze, să-și imagineze cum ”el” se trezește dimineața și-i zâmbește alteia. Te pune în fața unui întreg scenariu ”grotesc”: ei plimbându-se prin oraș, ținându-se de mână, iubindu-se, ”el” povestind toate lucrurile pe care tu deja le știi, glumind cum glumea și cu tine, oferindu-i fericirea....

Creierul, la rândul său, se opune. Îți spune cât de fericită poți fi cu cel de acum,îți amintește câ de bine te simți când știi că ești prețuită, respectată. Și uite așa, prin fața ochilor îți trec două vieți: viața ta și viața ”lui”....și ambele sunt frumoase, de invidiat, dar nici una nu este viața pe care ți-ai fi dorit-o acum câțiva ani.

Azi nu mai contează cum ai vrut să fie, cum a fost, cum este. Azi e război. Inima și creierul aruncă în stânga și-n dreapta cu argumente și amintiri murdare, iar tu ești câmpul de luptă. Te-ai transformat în dimineața asta simplă într-un paradox a ceea ce ești....și toamna ta e acum o luptă pe care doar tu o vezi, doar tu o simți și care îți va lăsa noi cicatrici.Așadar,bună dimineața, Manon!

rubin

....îl ținea de mână ca și cum tot Universul s-ar fi aflat în degetele lui. Îi zâmbea tot timpul și era lângă el la nevoie. Iubita perfectă. Cea care îl făcea să se simtă iubit și necesar. Cea căreia îi cumpărase un inel cu rubin. Știa că ei nu-i plac diamantele, nu era ca celelalte fete, ci avea ceva special, aproape mistic. Se îndrăgostise de ea din prima clipă și nu înțelegea cum, el, un bărbat independent și cu un viitor strălucit se lăsase fascinat de o femeie care îi spune totul despre ea, dar în același timp nimic. Nici măcar nu știa dacă ea este genul de persoană care se căsătorește; avea impresia că au discutat acest detaliu, dar își amintea că ea nu a spus nimic...a tăcut și a ascultat, așa cum face în momentele în care are privirea pierdută și pare că pleacă din Lume. De fapt, nu știa mai nimic despre ea. Nu știa ce culori preferă,ce restaurante îi plac sau ce anotimpuri o inspiră. Tot ce putea spune despre iubita lui este că citește kilometri de cărți, ascultă jazz și fumează mult. o vedea ca pe o carte care are doar cuprins, dar pe care visa ca, într-o zi, să o poată citi din scoarță-n scoarță. Dar în seara asta nu-i păsa că nu-i cunoaște nici defectele, nici calitățile. Era hotărât să o aibă lângă el pentru totdeauna. Își propusese ca ea să fie numai și numai a lui, iar inelul din buzunar îi oferea falsa siguranță că această femeie ciudată îl va iubi.
                   Gândul la ea și imaginea unui viitor perfect cu cea care îi va deveni soție în scurt timp l-au urmărit până la intrarea în restaurant; apoi au urmat emoțiile și așteptarea. Știa că muza lui va întârzia...cineva ca ea putea percepe timpul doar ca pe două săgeți pe un cadran cu cifre, dar gândul că aleasa lui nu va apărea în seara specială tot îl bântuia. Putea doar să aștepte și să se joace nervos cu tacâmurile.


.....când a intrat în restaurant a simțit un gol în toată ființa ei. Poate că era din cauza lumânărilor roșii aprinse pe fiecare masă sau poate că era din cauza lui. Stătea la masă, se juca nervos cu tacâmurile și părea că poartă pe umeri ororile omenirii. Știa că pentru el este o seară specială ,iar acest "special" o îngrozea. Se aștepta la ce era mai rău: o vizită oficială la părinți sau chiar să se mute împreună. Nu știa cum ar răspunde la astfel de propuneri, dar spera că nu va fi cazul.Orice răspuns ar fi fost greșit: un răspuns ce lui i-ar fi plăcut ar fi fost dureros pentru ea, un răspuns devastator pentru el ar fi fost cel corect pentru ea. Îi părea ține în mâini un cuțit cu două tăișuri și fără mâner....
      S-a apropiat de masă și i-a întâlnit privirea. Era acum plin de speranță și ochii îi sclipeau a fericire și emoție. Au comandat, i-a povestit ziua lui, i-a făcut complimente, s-a comportat ca un adevărat domn și, ca de obicei, a făcut-o să se simtă ca o lady. Asta îi plăcea la el: o făcea să se simtă respectată, iubită, îi oferea siguranță și calm. Dar îl iubea? De fiecare dată când se vedeau se întreba dacă îl iubește și niciodată nu-și răspundea. Îi făcea plăcere prezența lui, era tot ce o femeie și-ar fi dorit de la un bărbat, dar, din nefericire, ea nu reușea să fie orice femeie. Ea nu mai avea curajul să iubească, să-și pună inima în mâinile unui alt bărbat. Ultima dată când și-a dat inima a primit-o înapoi ruptă și sângerând...de atunci ușile sufletului ei s-au ferecat. Inevitabil, gândul la iubire a purtat-o din nou pe meleaguri interzise, a purtat-o din nou la cel pe care l-a iubit cu toată ființa ei și căruia i-a dat ce avea mai bun. Astfel, cina specială a devenit o tortură a durerii ei ascunse.El n-a observat nimic.Nu obervă niciodată când ea se pierde de Lume... Lumea a revenit în mintea ei odată cu desertul care a adus cu sine un minunat inel cu rubin....și întrebarea lui: vrei să ne căsătorim?
           Credea că se așteptase la ce era mai rău,dar se înșelase. La asta nu se așteptase, iar răspunsul ar fi stins lucirea din ochii lui. Tăcea, tăcea și uitase orice cuvânt învățat....tăcea și s-a închis în sine.


......la desert, după o seară în care a fost torturat de emoție, și-a făcut curaj și a întrebat-o dacă vrea să fie soția lui. Se aștepta ca ea să plângă, să se bucure, să-i sară în brațe și să-l sărute pătimaș, dar ea....ea nu a spus nimic. Privirea i s-a transformat în piatră, fața îi era de marmură și s-a închis....s-a închis în sine.

Povești de omorât inimi

"He was the most unstable kind of fool I had ever seen."

Bea cafea și aprindea țigară după țigară.Parcă îi auzeam plamânii strigând după o pauză de oxigen. M-am uitat în ochii lui, nu mai mult de o secundă, și am văzut un gol dureros.Albastrul privirii sale era șters și lipsit de viață,iar pentru o clipă am crezut că mă uit la un bătrân care le-a văzut pe toate...dar nu,el nu era deloc bătrân, din contră, era chiar ceva mai tânăr decât mine.
De fiecare dată când ne întâlneam imi povestea despre nimic, niciodată despre el, niciodată despre vise, dorințe,neîmpliniri.
" cum a fost ziua ta M.? ești supărat? obosit?"
" cred că azi o să plouă. ție nu-ți pare că bate vântul?"
" și ce dacă plouă? nu ți-ar plăcea să mai scăpăm de arșița asta?"
"...."
Și liniște. Întotdeauna scurtul nostru schimb de replici se termină cu liniștea. Acum ne vom vedea fiecare de cafeau lui,vom saluta câțiva cunoscuți și vom sta la masă ca doi străini.
Îi tremură mâinile și mă roagă să-i rulez o țigară.Oare îi e frig? Oare îl doare ceva? Oare dacă îl întreb va răspunde?
"M. ești bine? pare că ai avut o noapte grea..."
"nu toate nopțile sunt grele?"
"doar alea în care nu dormi"
" la mine toate nopțile sunt la fel de dureroase...și dacă închid ochii, ei oricum sunt deschiși pe dinăuntru.Și e atât de obositor să trăiești în două vieți! Sunt momente în care nu mai știu când e noapte și când e zi, când tu ești reală și când ești vis. Să știi că și în vis ești la fel ca în realitate, de fapt, nici măcar nu știu dacă ești adevărată...
Ieri te-am întâlnit în Lumea de zi,citeai o carte și mi-ai povestit cât de interesantă ți se pare ție percepția autorului. Ne-am văzut și în Lumea de noapte, aveai părul lung și beai ceai. Tu bei ceai?"
" nu M., eu beau doar cafea..."
"...te-am întrebat de carte și mi-ai spus ca nici măcar nu ai auzit de ea.În Lumea de noapte mă duci prin locuri pline de oameni,îmi arăți stele de care nu am auzit niciodată, mă sperii și îmi spui că viața e una, că trebuie să le faci pe toate, că cel mai bine este să închizi ochii,să tragi aer în piept și să te arunci în necunoscut."
"...dar noi ne întâlnim doar aici...doar la cafea și întotdeauna pe neașteptate."
" ziua. dar noaptea?"
" noaptea mea, ce-i drept, e cum ai descris-o tu,dar nu ești acolo..."
" într-o noapte ai plâns.Te simțeai pierdută,uitată și îmi ziceai că te doare sufletul. M-ai luat de acasă și ne-am plimbat prin oraș.Era frig,iar tot drumul ai tremurat și nu ai spus un cuvânt. Am ajuns într-un târziu la un concert de jazz.Era atât de frig că nici spectatori nu aveau, doar o mână de curajoși care stăteau tremurând pe scaune.M-ai privit cu zâmbetul pe buze, cu lacrimile uscate pe obraji și mi-ai spus: <>....apoi, muzica ne-a făcut să ne disipăm, ne-a cuprins într-un vârtej,iar acordurile de contrabas au devenit colorate și binevoitoare. Când soarele a început să răsară tu ai disparut și eu m-am trezit acasă,îmbrăcat și cu mâinile reci."

Nu îmi aduceam aminte să-l fi văzut acolo și știu sigur că nu l-am luat cu mine.Mereu merg singură în astfel de locuri. Totuși, știa tot ce făcusem, simțise tot ce simțisem și eu...Cum? Cum îți intră un om în viață fără să vrea, fără să fie poftit?
"M, ai văzut vreodată tot trecutul și viitorul, dar nu ai putut să simți prezentul?"
"nu înțeleg ce vrei să spui...."
"eu am văzut ce a fost și ce se va întâmpla,dar prezentul îl trăiesc în haos.Prezentul nu îl simt,nu pot să-l ating și simt nevoia să-l caut în orice..."
"...și ce legătură are asta cu mine?..."
"...eu am stat pe aceeași bancă cu Moartea. Mi-a povestit cum își adună sufletele,cum le trimite în lume, cum le pedepsește și cum le recompensează.... și  tot ea mi-a luat prezentul.....S-a întâmplat demult și de atunci o caut. Vreau să-i cer clipa și uitarea.Vreau să-mi dea înapoi ce mi-a furat.
Tu ce mi-ai furat?"
"din nou, nu înțeleg...de ce mă întrebi asta?"
"mâinile îți tremură mai rău decât acum câteva minute, ochii ți s-au aprins...înțelegi. Deci, ce mi-ai furat?"
"nu ți-am furat nimic! am luat doar creionul acela pe care îl foloseai săptămâna trecută să-ți prinzi părul....intenționam să te întreb de el în Lumea de noapte..."
"Prostule! Ai luat creionul și, odată cu el, tot haosul prezentului meu! Ai luat o frântură din mine și te-ai îmbolnăvit de deziluzie!"
"ți-l dau înapoi.uite, îl am la mine..."
"nu...nu se mai poate face nimic...acum va trebui să-ți trăiești viața și să trăiești și jumătate din existența mea..."
"dar..."
"nu, nu există leac, nu există vindecare, nu există cale de mijloc."
...Și ochii i-au devenit din nou  bătrâni.Mâinile îi tremurau în continuare, iar cafeau se răcise. L-am lăsat în fum de țigară și parfum de resemnare. A vrut o parte din mine și a primit-o pe cea mai urâtă dintre ele, așa că acum va trebui să o trăiască...

10 aprlie

Anul ăsta,de ziua ta, mă plimb cu bicicleta....și îmi imaginez că în dreapta mea ești tu.Îmi spui să traversez pe lângă bicicletă și să am grijă la mașini. Zâmbesc....iar ai uitat că nu mai sunt mică.Nu mai mergem să luăm pâine și ciocolată pentru pofticioasa de mine,mergem doar la plimbare printre raze.
Când ajungem acasă,cum ți-am promis,îți fac o cafea...cu zaharină și o să-ți povestesc ce am mai făcut eu de când sunt mare.

                               Te aștept la ziua ta!


                                                                                           La mulți ani și anul ăsta,bătrânelul meu simpatic!

fata cu zâmbetul zilnic

Dacă toată lumea și-ar lăsa liberă tristețea din suflet, afară ar ploua tot timpul?

Dacă nu am mai purta măști,am fi încruntați și singuri?

      Când pleacă de acasă își ascunde nefericirea într-un săculeț de catifea.Îl leagă bine și îl așează în căptușeala genții.Își pune pe față un zâmbet plăcut și își acoperă ochii cu ochelari fumurii. Nu uită niciodată de tristețea din  săculeț...o ciupește de degete de fiecare dată când caută ceva în geantă.

Nefericirea ei e răutăcioasă....mereu îi amintește ce a pierdut,ce n-a apreciat la timpul potrivit,ce nu are și ce nu va avea niciodată...îi fracturează  toate visele și nu îi dă voie să spere...

     De ziua ei,tristețea n-a mai vrut să intre în săculeț. S-a așezat comod pe umărul ei stâng și i-a șoptit amintiri îngropate.De ziua ei n-a zâmbit...de ziua ei s-a ascuns într-un  colț de oraș și a ascultat tot ce a încercat să uite ani de-a rândul.

    După un timp,oamenii  și-au dat seama că fata care le zâmbea discret zi de zi nu a mai apărut.Au căutat-o acasă,au căutat-o la alte case,au strigat-o prin tot orașul, ba chiar au organizat echipe de căutare...sperau că le vor crește șansele de izbândă...

Le lipsea zâmbetul...li se făcuse dor de masca ei de fericire contrafăcută...aveau nevoie de speranța  pe care atitudnea  ei o lăsa în urmă precum aroma unui parfum scump;dar lunile au trecut și fata cu zâmbet zilnic nu a fost găsită....

    Treptat,oamenii au uitat de pierderea ei și au revenit la monotonia  vieții, fără  să bage de seamă că propria lor nefercire le măcina interiorul sufletelor.Nimeni nu a observat că afară soarele n-a mai încălzit trunchiurile copacilor de mai bine de două  anotimpuri,mergeau  zi de zi prin ploaie și nu se plângeau. De ce s-ar fi plâns când fețele lor erau așa de încruntate și sufletele lor plecaseră din oraș? Doar sufletele se vaită  și plâng,oamenii....nu.

Oamenii din acest oraș nu mai erau suflete, rămăseseră doar niște recipiente în care se păstra mirosul de suflet ce a dezertat.În acest oraș nu se mai știa cum e să zâmbești...ultimul zâmbet fusese văzut înainte de primul mare anotimp ploios,iar un anotimp ploios dura 13 luni....

Zâmbetul nu mai exista.Nu era cuvânt,stare,amintire,nici măcar deja-vu,pur și simplu nu mai era.Din ce în ce mai mulți oameni au rămas fără suflete și au devenit nimicuri umblătoare,iar orașul a început să răsufle greu și sacadat. Târziu,cineva  și-a amintit de fata care zâmbea zilnic și nu-i lăsa pe oameni să uite că au suflete și o nefericire  de ținut în frâu,dar cel ce și-a amintit era ultimul om din oraș care ,curând, urma să devină un nou nimic...

            Nu s-a știut niciodată ce s-a întamplat cu fata care zâmbea,cercetători din  orașe neafectate de “nimic” au organizat expediții in orașul care există  fără să existe,dar rezultatele au fost de fiecare dată neconcludente. Legenda spune că fata a fost devorată de a ei tristețe pe care încerca să o țină captivă  într-un  săculeț. Se spune că nefericirea s-ar fi răsculat împotriva  păstrătoarei ei și că ar fi gonit-o pe fată din propria  sa minte. Cu timpul se vor uita și legendele, va fi uitată și fata cu zâmbetul zilnic și orașul care există fără  să existe,dar nimic nu va mai fi ca înainte pentru că nimeni n-o să-și amintească în ce fel arăta “înaintele”....

ianuarie

  Iubirea noastră e un blestem binecuvântat

(Manon)

~ L-am visat...l-am visat așa cum ar fi trebuit să fie.În visul meu ne iubeam cum ar fi trebuit să ne iubim si eram fericită.Încă îl iubesc și încă aș face pentru el orice.

Știu că vei reveni în viața mea,știu că o să suferim separat din nou...pentru că așa suntem mereu....

S-au revăzut din întâmplare,după ani de absență,și și-au dat seama că mereu au însemnat ceva unul pentru altul.Și-a adus aminte de el,și-a adus aminte de ea,s-au iubit din nou.S-au iubit...atât timp cât le-a fost permis.S-au imaginat fericiți și au visat împreună.Amândoi știu că nu vor fi niciodată el și ea...se iubesc prea mult ca să fie fericiți împreună,așa că-și împart fericirea și trăiesc separat...poate că așa e iubirea adevărată...iubirea iubire.

Azi e el fericit,mâine nu va mai fi ea tristă.Își păstrează loc pentru zâmbete și timp pentru ei doi...trăiesc cât timp celălalt există,visează cât timp celălalt visează...

Te iubesc pentru că ai existat,exiști și vei exista.Să fii ferict,dragul meu...

(El)

~ ”Îmi lipsește zâmbetul ei molipsitor,iar uneori o visez...A trecut aproape un an de când nu am mai auzit nimic de ea.Oare e bine?Oare e fercită?Sau împlinită?Oare mă mai iubește?...

I s-a părut că a văzut-o pe stradă.Ea a trecut grăbită,iar el stătea cu privirea în trotuar.I-a simțit mirosul și s-a uitat grabit spre ea.Nu l-a văzut și nici nu l-a auzit; iar își asculta muzica ei ciudată...întotdeuna i-a plăcut să-și asculte muzica....

I-a recunoscut mirosul,i-a recunoscut mersul...”e frumoasă și când se îndepărtează și fuge de tine...”.Părul i-a mai crescut și pare că a mai slăbit,iar îngrijorarea lui nu întârzie să se arate: s-a gândit că a slăbit pentru că e nefericită si poate e nefericită chiar din cauza lui,spera să fie totuși doar pentru că așa a vrut ea...în definitiv,el nu mai știe nimic de ea de aproape un an de zile..

Ar fi vrut să o urmărească,poate se ducea acasă...știa că s-a mutat,dar nu știa unde în orașul ăsta ce uneori e prea mare pentru oamenii care ar trebui să se reîntâlnească pe străzi.

S-a oprit la un semafor și s-a hotărât să o sune; în filmul lui ,ea ar fi răspuns,și-ar fi întors privirea spre el și s-ar fi regăsit ca doi oameni ce sunt fericți doar împreună....Telefonul ei nu a sunat,numărul pe care îl avea el era pentru Manon un număr al trecutului...în prezent era alta.În prezent,ea a trecut pe lângă el,l-a recunoscut și a mers mai departe.Nu a vrut să-l lase să-i vadă ochii triști și inima obosită...a fugit de el pe străzile labirintice ale orașului.

În prezent,el a recunoscut-o,dar i-a fost teamă să se apropie de ea...a lăsat-o să dispară char dacă știa că nu o să o mai vadă curând.S-a simțit toată săptămâna ca un laș ce fuge de fericire,fuge pentru că fericirea lui pare să poarte cu ea o povară greu de purtat.

”Încă îi simt aroma parfumului,închid ochii și o văd îndepărtându-se grăbită.Revederea ei mi-a adus aminte că o iubesc.Oare mă mai iubește și ea?...