lunga simfonie distopică

O zi, un curcubeu de sentimente
și te iubesc violet.


I-a zâmbit, iar ochii lui i-au spus că ea este motivul zâmbetului, că spre ea aleargă toată căldura din sufletul lui.

Și Manon?...Manon și-a încălzit sângele cu acea căldură, iar printre aburi de culori a simțit copilăria.
A simțit acea puritate a fericirii simple...a bucuriei inocente. Pentru prima data în viața ei de „om mare”, Manon și-a simțit sufletul și și-a uitat mintea. Nu a mai fost om, a fost ceva mai frumos și mai nobil.

El i-a dat o zi, un curcubeu și un zâmbet.
Ea a primit prea căutatul ei Sfânt Graal, a primit Fericirea.

O ține acum ascunsă într-un sertar al inimii și n-a spus o vorbă despre darul primit. A tăcut, nu din egoism, ci din prea multă teamă. Dacă într-o zi un om însetat de sentimente va vrea să-i fure fericirea? Sau mai rău, dacă el va vrea să-și ia fericirea înapoi și nu va mai fi doritor să o împartă cu Manon?
Dacă regula fericirii îndelungate e să o ții ascunsă de alte suflete flămânde?
Dacă, în definitiv, fericirea lui Manon e interzisă de soartă și ea o poartă în suflet ilegal? Pedeapsa ar fi tristețea, iar Manon nu vrea să uite cum se simte bucuria pură.
Îi este atât de frică de pierderea ei, încât nici el nu știe. I-a trosnit inima a durere când a răspuns la zâmbetul aducător de fericire cu un rânjet inuman. Adevărul era prea puternic, limba nu știa cum să onduleze cuvintele,iar sufletul strângea în brațe proaspăta fericire.
Păcat că Manon e doar om și păcat că, uneori, Lumea ei este un dictator care-i știe toate secretele.

„Te iubesc violet! Te iubesc pentru această zi în care mi-ai arătat într-un zâmbet fericirea pură”

- iar acum șirul de cuvinte nespuse gravitează în jurul lui Manon ca o cometă ce și-a uitat drumul către infinitul Universului.

10 aprilie

-Bunicule, dacă eternitatea ar fi viaţa mea de acum, atunci vreau s-o trăiesc!

Anul ăsta nu știam ce să-ți spun. În alți ani o întreagă săptămână mă simțeam răpusă de inspirație si fler. În alți ani te purtam în povești, în vise și speranțe.Își arătam lumile lumilor mele și ne spuneam la mulți anul nostru îndepărtat. Era frumos...ne plimbam ca atunci când ieșeam cu bicicletele...copilăream.
Anul ăsta nu-ți mai spun povești. Nu-ți mai spun despre dacă, poate și uneori, nu mai hoinărim...doar coplărim.
Anul ăsta ne așezăm pe un scaun, bem o cafea dulce și te las să vezi viața. Așa cum mi-e ea. Fără prinți, prințese, trecut sau melancolii.

-Amestecă-mi sinceritatea din cană și observă....
La mulți ani bătrânelul meu simpatic!

Aether

.... Să ne imaginăm că ajungi, purtată de muzică, într-o lume unde zâmbetele zburdă pe coline. Să ne imaginăm că plutești ca un zmeu colorat pe aripile unei simfonii pentru pian până în fața unei uși. O ușă mare, din lemn mâncat de timp și cu un lacăt ruginit. Vrei să deschizi ușa, nu-i așa, Manon? Te uiți la nimicul din spatele tău, privești ușa bătrână care sigur ascunde secrete mitice; vrei să o deschizi, să lași totul în urmă și să te aventurezi în neant.
Verifică-ți buzunarul, Manon.
Da,o cheie mare și prăfuită este acolo. Ne imaginăm, cherie...ne imaginăm că norocul îți stă pe umărul drept, ne imaginăm că mâinile tale nu poartă nefericire la încheieturi...ne imaginăm.
Acum, e timpul să descui lacătul. Nu asculta mâna ce tremură sub greutatea cheii! Descuie și împinge ușa!
În fața ochilor tăi se sparge o lumină albă, un alb pur ca nimic din ceea ce au oamenii în lumea lor, apoi toate senzațiile date de acea lumină încep să prindă forme, culori, glas. Îți vezi Fericirea cum aleargă după baloane colorate, cum își dă din ochi părul împletit, oftează și reia vânătoarea de culoare. Vezi cum Timpul moțăie pe o buturugă și din când în când Soarta îl ciupește de nas doar ca să râdă de cum se pierde el. Vezi cum Zâmbetele se joacă în nori dulci și, departe, acolo unde cerul și colinele tărâmului tău se țin de mână, lumina albă veghează asupra unei căsuțe din lemn crud.
Să nu te încrezi în Curiozitatea care se va agăța de rochia ta și îți va călăuzi drumul spre căsuță! Acolo este exilată Nefericirea, acolo Lacrimile se leagănă de candelabre și dacă tu le deschizi și le lași să zburde în Tărâm, va ploua. Iar ploaia...ploaia îți topește Sufletul, îl sperie și îl gonește din nou în colțuri întunecate de alei.
Amintește-ți! Amintește-ți cum arăta leagănul din copilărie și cum îți petreceai diminețile de vară la umbra cireșului.
Amintește-ți, imaginează-ți, deschide ochii și privește! Privește către Suflet! Aici nu are ochii înlăcrimați și cearcăne macabre, aici zâmbește și are puterea de a-ți îndeplini orice amintire.
....
Aerul proaspăt, de basm, îți umple plămânii, iar leagănul te duce sus, atât de sus că poți să rupi bucățele din nori. Ți-a lipsit copilăria și văd cum ochii tăi lucesc îmbibați de amintire.
Te legeni spre nori, te joci cu fascinantele zile de Miercuri, te pierzi în Tărâm și refuzi să te regăsești...
Să ne imaginăm că pe banca de sub cireș te așteaptă cu biscuiți și cafea un Suflet și un bunic. Te invită la povești, poveștile pe care le ascultai când zâmbeai sincer.
Să ne imaginăm că poți rămâne aici pentru totdeauna, iar singura condiție este să nu descui ușa căsuței de exil a Nefericirii.
Ai rămâne? Ai putea să-ți ignori Nefericirea până când Timpul se va opri din moțăit?
Pentru că, vezi tu, Manon, chiar dacă fiecare are un Rai al lui, nu toți sunt vrednici de a trăi în el. Nu toți pot plăti prețul ignoranței, nu toți pot uita Nefericirea într-o căsuță de lemn crud, iar unii uită că sunt oameni atunci când se plimbă pe alei cu Fericirea de mână.
Tu poți, Manon, să fii om fără Nefericire?