Dacă toată lumea
și-ar lăsa liberă tristețea din suflet, afară ar ploua tot timpul?
Dacă nu am mai
purta măști,am fi încruntați și singuri?
Când pleacă de acasă își ascunde nefericirea într-un
săculeț de catifea.Îl leagă bine și îl așează în căptușeala genții.Își pune pe
față un zâmbet plăcut și își acoperă ochii cu ochelari fumurii. Nu uită
niciodată de tristețea din săculeț...o
ciupește de degete de fiecare dată când caută ceva în geantă.
Nefericirea ei e răutăcioasă....mereu îi amintește ce a
pierdut,ce n-a apreciat la timpul potrivit,ce nu are și ce nu va avea
niciodată...îi fracturează toate visele
și nu îi dă voie să spere...
De ziua ei,tristețea n-a mai vrut să intre în săculeț.
S-a așezat comod pe umărul ei stâng și i-a șoptit amintiri îngropate.De ziua ei
n-a zâmbit...de ziua ei s-a ascuns într-un colț de oraș și a ascultat tot ce a încercat
să uite ani de-a rândul.
După un timp,oamenii și-au dat seama că fata care le zâmbea discret
zi de zi nu a mai apărut.Au căutat-o acasă,au căutat-o la alte case,au
strigat-o prin tot orașul, ba chiar au organizat echipe de căutare...sperau că
le vor crește șansele de izbândă...
Le lipsea zâmbetul...li se făcuse dor de masca ei de
fericire contrafăcută...aveau nevoie de speranța pe care atitudnea ei o lăsa în urmă precum aroma unui parfum
scump;dar
lunile au trecut și fata cu zâmbet zilnic nu a fost găsită....
Treptat,oamenii au uitat de pierderea ei și au revenit la
monotonia vieții, fără să bage de seamă că propria lor nefercire le
măcina interiorul sufletelor.Nimeni nu a observat că afară soarele n-a mai
încălzit trunchiurile copacilor de mai bine de două anotimpuri,mergeau zi de zi prin ploaie și nu se plângeau. De ce
s-ar fi plâns când fețele lor erau așa de încruntate și sufletele lor plecaseră
din oraș? Doar sufletele se vaită și plâng,oamenii....nu.
Oamenii din acest oraș nu mai erau suflete, rămăseseră
doar niște recipiente în care se păstra mirosul de suflet ce a dezertat.În
acest oraș nu se mai știa cum e să zâmbești...ultimul zâmbet fusese văzut
înainte de primul mare anotimp ploios,iar un anotimp ploios dura 13 luni....
Zâmbetul nu mai exista.Nu era cuvânt,stare,amintire,nici
măcar deja-vu,pur și simplu nu mai era.Din ce în ce mai mulți oameni au rămas
fără suflete și au devenit nimicuri umblătoare,iar orașul a început să răsufle greu
și sacadat. Târziu,cineva și-a amintit
de fata care zâmbea zilnic și nu-i lăsa pe oameni să uite că au suflete și o
nefericire de ținut în frâu,dar cel ce
și-a amintit era ultimul om din oraș care ,curând, urma să devină un nou
nimic...
Nu s-a știut niciodată ce s-a întamplat cu fata
care zâmbea,cercetători din orașe neafectate
de “nimic” au organizat expediții
in orașul care există fără să existe,dar
rezultatele au fost de fiecare dată neconcludente. Legenda spune că fata a fost
devorată de a ei tristețe pe care încerca să o țină captivă într-un
săculeț. Se spune că nefericirea s-ar fi răsculat împotriva păstrătoarei ei și că ar fi gonit-o pe fată
din propria sa minte. Cu timpul se vor
uita și legendele, va fi uitată și fata cu zâmbetul zilnic și orașul care
există fără să existe,dar nimic nu va
mai fi ca înainte pentru că nimeni n-o să-și amintească în ce fel arăta “înaintele”....
