lunga simfonie distopică

O zi, un curcubeu de sentimente
și te iubesc violet.


I-a zâmbit, iar ochii lui i-au spus că ea este motivul zâmbetului, că spre ea aleargă toată căldura din sufletul lui.

Și Manon?...Manon și-a încălzit sângele cu acea căldură, iar printre aburi de culori a simțit copilăria.
A simțit acea puritate a fericirii simple...a bucuriei inocente. Pentru prima data în viața ei de „om mare”, Manon și-a simțit sufletul și și-a uitat mintea. Nu a mai fost om, a fost ceva mai frumos și mai nobil.

El i-a dat o zi, un curcubeu și un zâmbet.
Ea a primit prea căutatul ei Sfânt Graal, a primit Fericirea.

O ține acum ascunsă într-un sertar al inimii și n-a spus o vorbă despre darul primit. A tăcut, nu din egoism, ci din prea multă teamă. Dacă într-o zi un om însetat de sentimente va vrea să-i fure fericirea? Sau mai rău, dacă el va vrea să-și ia fericirea înapoi și nu va mai fi doritor să o împartă cu Manon?
Dacă regula fericirii îndelungate e să o ții ascunsă de alte suflete flămânde?
Dacă, în definitiv, fericirea lui Manon e interzisă de soartă și ea o poartă în suflet ilegal? Pedeapsa ar fi tristețea, iar Manon nu vrea să uite cum se simte bucuria pură.
Îi este atât de frică de pierderea ei, încât nici el nu știe. I-a trosnit inima a durere când a răspuns la zâmbetul aducător de fericire cu un rânjet inuman. Adevărul era prea puternic, limba nu știa cum să onduleze cuvintele,iar sufletul strângea în brațe proaspăta fericire.
Păcat că Manon e doar om și păcat că, uneori, Lumea ei este un dictator care-i știe toate secretele.

„Te iubesc violet! Te iubesc pentru această zi în care mi-ai arătat într-un zâmbet fericirea pură”

- iar acum șirul de cuvinte nespuse gravitează în jurul lui Manon ca o cometă ce și-a uitat drumul către infinitul Universului.