personajele se pierd in parcuri

Regizorul lipseste intotdeauna de la scena asta.E scena in care toti actorii sunt oameni.Nu mai intra in vieti,isi lasa propria viata sa iasa din buzunare.Totul e haotic.Cum sa-ti traiesti viata fara regizor?Cum ne intrepretam pe noi insine?...actorii nu mai conteneau cu intrebarile si nimeni nu le raspundea.Se simteau pierduti si falsi...se simteau oameni.Fara masti,fara perdea,fara text.
Improvizati-va propria viata! Asa le spusese regizorul pana sa plece.Saracii...n-au inteles o boaba din vorbele batranelului ce le conducea pasii prin piesa.
Si acum ce facem?Trebuie sa  jucam,suntem actori,ce naiba!
Patru dintre ei s-au asezat pe o banca.Aveau privirea pierduta si ochii albastri.Actorii fara masti sunt tristi.Asa erau si ei.Nu vorbeau,cautau o solutie,cautau un rol,cautau un personaj.
Dupa o vreme,unul dintre ei intreaba: unde sunt oamenii normali personaje?
In parc, i se raspunde din dreapta.In parc oamenii sunt veseli,plini de viata,organizati.In parc oamenii sunt modele de eroi.
Sa mergem in parc! se hotarasc cei patru actori-neactori.

In parc,o cetate de oameni.Toti imbracati potrivit de plimbare,tarau dupa ei caini,copii,soti sau sotii,se plimbau pe alei neobositi si isi spuneau aceleasi lucruri pe care si le spuneau si acasa.Dar erau in parc,orice isi spuneau aici parea mai profund si meditativ decat oriunde altundeva.
Actorii nostri se aseaza multumiti pe iarba si zambesc: acum avem personaje,suntem niste oameni in parc,nu mai suntem noi!
"Da,prietene,ai dreptate,adauga un altul,dar oamenii din parc se distreaza,alearga,topaie,se joaca,isi leapada demonii.Inca nu suntem niste personaje complete.Trebuie sa jucam un joc."
"Ce joc sa mai jucam?"
"Haideti sa jucam "
"Hai! Va fi amuzant sa fim niste personaje care joaca alte personaje"
Jocul a inceput si actorii nostri s-au mascat in personaje din filme,din basme,din carti,din lume.S-au jucat fara incatare pana la caderea noptii.Prin sufletele lor au trecut mii de alte suflete de hartie.
Cand luna isi intrase deja in drepturi,actorii nostri neactori au decis sa plece acasa.Ziua de incheiase,personajele se epuizasera si frigul se lasase peste parc.
"In ce directie mergi spre casa Richard?" intreaba unul din ei.
"Eu nu sunt Richard, eu sunt Charles" i se raspunde actorului.
"Charles?Care Charles?"
"Charles Dickens."
"Daca tu esti Charles si nu Richard,inseamna ca nici eu nu sunt Thomas Addison"
"Nu,tu esti Carol.Carol Robert de Anjou.....sau nu...gresesc...esti Albert sau Iosif...posibil sa fii si Ferdinand..."
"Atunci, cine sunt eu?"
Tu,dragule actor,esti o lume.Esti o lume de personaje si ai facut greseala de a uita sa fii tu...

fără căpcăuni nu devii regină

când o doare tâmpla stânga știe că se gândește la ea.are un fel al lui de a-i provoca durere în oase.îi sperie mereu sufletul și o lasă cu un nod în stomac.îl vede ca pe un căpcăun pe care nu-l vrea scos din poveste...ce e un basm fara zmei sau căpcăuni?prințul ar fi inutil iar Ileana Cosânzeana și-ar vedea liniștită de viață,pădurea n-ar avea prinț de ajutat și calul năzdrăvan ar pofti mereu la cărbuni...

    ~A fost odată ca niciodată,că de n-ar fi nu s-ar povesti,o Ileană Cosânzeană ascunsă în coliba ei de la marginea pădurii.Visa în fiece zi să fie salvată de prințul cel curajos și dusă la palat unde avea să fie regină.
    Zilele treceau,nopțile erau tot mai lungi și prințul nostru întârzia să apară.Ileana îl căută în zare în toate zilele...îl așteptă și iar îl așteptă,dar anii treceau și cu ei și pofta de viață a eroinei noastre.
Sătulă de așteptare,Ileana porni ea în căutarea prințului întârziat.Străbătu mari si țări,împărății și continente,dar prințul nostru fu de negăsit.
Într-una din zile,când Speranța o părăsise de multă vreme,Ileana zări un castel de cleștar.Obosită și însetată deschide porțile cetății și  începe să strige după ajutor; din colțul celălalt  îi răspunde o voce caldă și liniștitoare...era prințul care se odihnea pe un baldachin de catifea.La vederea acestuia, Ileana nu mai contenește cu întrebările:

-Prințule drag,de ce nu ai venit să mă iei din coliba mea de la marginea pădurii?Au trecut anii peste noi,peste mine,peste împărăție și tu te-ai odihnit pe un baldachin?Cum mai trăim noi fericiți până la adânci bătrâneți dacă Bătrânețea e deja lânga umerii noștri?Și povestea noastra cine o s-o mai citească?Cum ai putut să-mi faci una ca asta,prințule?
-Ileană scumpă,eu te-aș fi salvat în fiece clipă,dar nu am avut cum...
-Cum așa?
-De la cine să te salvez?...Căpcăunul nu te-a răpit niciodată,n-ai fost la ananghie...nu puteam să salvez o simplă fată dintr-o colibă...aveam nevoie de o prințesă care să-mi devină regină...
-...iar eu nu sunt decât o simplă fată...

Cu lacrimi în ochi și inima goală,Ileana se intoarce in coliba ei de la marginea pădurii și își trăi în singurătate bătrânețile.Din când în când o mai vizita fata unei servitoare,dar pleca repede...biata fetișcană se îngrozea când o auzea pe Ileana repetând necontenit: Fără căpcăuni nu devii regină..fără căpcăuni nu devii regină...

Și dacă nu mă credeți puteți merge si azi la marginea Pădurii Șuierătoare unde se afla coliba Cosânzenei și veți auzi printre copaci și în susurul râului cuvintele eroinei noastre...