fără căpcăuni nu devii regină

când o doare tâmpla stânga știe că se gândește la ea.are un fel al lui de a-i provoca durere în oase.îi sperie mereu sufletul și o lasă cu un nod în stomac.îl vede ca pe un căpcăun pe care nu-l vrea scos din poveste...ce e un basm fara zmei sau căpcăuni?prințul ar fi inutil iar Ileana Cosânzeana și-ar vedea liniștită de viață,pădurea n-ar avea prinț de ajutat și calul năzdrăvan ar pofti mereu la cărbuni...

    ~A fost odată ca niciodată,că de n-ar fi nu s-ar povesti,o Ileană Cosânzeană ascunsă în coliba ei de la marginea pădurii.Visa în fiece zi să fie salvată de prințul cel curajos și dusă la palat unde avea să fie regină.
    Zilele treceau,nopțile erau tot mai lungi și prințul nostru întârzia să apară.Ileana îl căută în zare în toate zilele...îl așteptă și iar îl așteptă,dar anii treceau și cu ei și pofta de viață a eroinei noastre.
Sătulă de așteptare,Ileana porni ea în căutarea prințului întârziat.Străbătu mari si țări,împărății și continente,dar prințul nostru fu de negăsit.
Într-una din zile,când Speranța o părăsise de multă vreme,Ileana zări un castel de cleștar.Obosită și însetată deschide porțile cetății și  începe să strige după ajutor; din colțul celălalt  îi răspunde o voce caldă și liniștitoare...era prințul care se odihnea pe un baldachin de catifea.La vederea acestuia, Ileana nu mai contenește cu întrebările:

-Prințule drag,de ce nu ai venit să mă iei din coliba mea de la marginea pădurii?Au trecut anii peste noi,peste mine,peste împărăție și tu te-ai odihnit pe un baldachin?Cum mai trăim noi fericiți până la adânci bătrâneți dacă Bătrânețea e deja lânga umerii noștri?Și povestea noastra cine o s-o mai citească?Cum ai putut să-mi faci una ca asta,prințule?
-Ileană scumpă,eu te-aș fi salvat în fiece clipă,dar nu am avut cum...
-Cum așa?
-De la cine să te salvez?...Căpcăunul nu te-a răpit niciodată,n-ai fost la ananghie...nu puteam să salvez o simplă fată dintr-o colibă...aveam nevoie de o prințesă care să-mi devină regină...
-...iar eu nu sunt decât o simplă fată...

Cu lacrimi în ochi și inima goală,Ileana se intoarce in coliba ei de la marginea pădurii și își trăi în singurătate bătrânețile.Din când în când o mai vizita fata unei servitoare,dar pleca repede...biata fetișcană se îngrozea când o auzea pe Ileana repetând necontenit: Fără căpcăuni nu devii regină..fără căpcăuni nu devii regină...

Și dacă nu mă credeți puteți merge si azi la marginea Pădurii Șuierătoare unde se afla coliba Cosânzenei și veți auzi printre copaci și în susurul râului cuvintele eroinei noastre...