tu te vei așeza în amfiteatru pe un scaun comod,dar cuvintele îmi vor rămâne în suflet

 Înainte să dispară într-o nouă viață,Manon a lăsat o scrisoare într-un buzunar care mereu a făcut-o să-și piardă rațiunea...



”Tot ce am scris cu tine în suflet mi-a părut un clișeu.Pe hârtie simt cuvintele,dar în suflet le scriu...cu tine nu le mai simțeam...
Să știi...mi-e totuși dor să te am în inimă și să adorm în brațele tale,nu lângă niște cuvinte care se răcesc noaptea..
Mi-e dor să te aud,dar nu să te ascult...când te ascultam îmi păreai un intrus în universul meu bine etanșat.
Mi-e dor să te ating,să-ti mângâi pieptul cald și să-ți strâng mâna lângă coapsa mea...dar nu mi-e dor să te simt...când te simțeam nu erai mai mult decât un străin...un străin de mine.
Mi-e dor să te visez,să-mi fii o poveste și un prinț ce nu mă uită niciodată,dar să nu mă trezesc...când mă trezeam cu tine în amintirea reveriei mă întristam...știam că doar am visat,așa cum face și un copil naiv.
...dar știi ce nu-mi lipsește?..îndoiala...de fiecere dată când mă trezeam dimineața în brațele tale mă întrebam: oare o să mă iubească azi?...nu-mi lipsește..în curând și tu vei deveni doar un colț de hârtie în rama mea cu povești.


Te-am iubit,fraiere...”


........cuvintele ei vor căpăta sens peste 10 ani...e prea târziu,buzunarule...