fata cu zâmbetul zilnic

Dacă toată lumea și-ar lăsa liberă tristețea din suflet, afară ar ploua tot timpul?

Dacă nu am mai purta măști,am fi încruntați și singuri?

      Când pleacă de acasă își ascunde nefericirea într-un săculeț de catifea.Îl leagă bine și îl așează în căptușeala genții.Își pune pe față un zâmbet plăcut și își acoperă ochii cu ochelari fumurii. Nu uită niciodată de tristețea din  săculeț...o ciupește de degete de fiecare dată când caută ceva în geantă.

Nefericirea ei e răutăcioasă....mereu îi amintește ce a pierdut,ce n-a apreciat la timpul potrivit,ce nu are și ce nu va avea niciodată...îi fracturează  toate visele și nu îi dă voie să spere...

     De ziua ei,tristețea n-a mai vrut să intre în săculeț. S-a așezat comod pe umărul ei stâng și i-a șoptit amintiri îngropate.De ziua ei n-a zâmbit...de ziua ei s-a ascuns într-un  colț de oraș și a ascultat tot ce a încercat să uite ani de-a rândul.

    După un timp,oamenii  și-au dat seama că fata care le zâmbea discret zi de zi nu a mai apărut.Au căutat-o acasă,au căutat-o la alte case,au strigat-o prin tot orașul, ba chiar au organizat echipe de căutare...sperau că le vor crește șansele de izbândă...

Le lipsea zâmbetul...li se făcuse dor de masca ei de fericire contrafăcută...aveau nevoie de speranța  pe care atitudnea  ei o lăsa în urmă precum aroma unui parfum scump;dar lunile au trecut și fata cu zâmbet zilnic nu a fost găsită....

    Treptat,oamenii au uitat de pierderea ei și au revenit la monotonia  vieții, fără  să bage de seamă că propria lor nefercire le măcina interiorul sufletelor.Nimeni nu a observat că afară soarele n-a mai încălzit trunchiurile copacilor de mai bine de două  anotimpuri,mergeau  zi de zi prin ploaie și nu se plângeau. De ce s-ar fi plâns când fețele lor erau așa de încruntate și sufletele lor plecaseră din oraș? Doar sufletele se vaită  și plâng,oamenii....nu.

Oamenii din acest oraș nu mai erau suflete, rămăseseră doar niște recipiente în care se păstra mirosul de suflet ce a dezertat.În acest oraș nu se mai știa cum e să zâmbești...ultimul zâmbet fusese văzut înainte de primul mare anotimp ploios,iar un anotimp ploios dura 13 luni....

Zâmbetul nu mai exista.Nu era cuvânt,stare,amintire,nici măcar deja-vu,pur și simplu nu mai era.Din ce în ce mai mulți oameni au rămas fără suflete și au devenit nimicuri umblătoare,iar orașul a început să răsufle greu și sacadat. Târziu,cineva  și-a amintit de fata care zâmbea zilnic și nu-i lăsa pe oameni să uite că au suflete și o nefericire  de ținut în frâu,dar cel ce și-a amintit era ultimul om din oraș care ,curând, urma să devină un nou nimic...

            Nu s-a știut niciodată ce s-a întamplat cu fata care zâmbea,cercetători din  orașe neafectate de “nimic” au organizat expediții in orașul care există  fără să existe,dar rezultatele au fost de fiecare dată neconcludente. Legenda spune că fata a fost devorată de a ei tristețe pe care încerca să o țină captivă  într-un  săculeț. Se spune că nefericirea s-ar fi răsculat împotriva  păstrătoarei ei și că ar fi gonit-o pe fată din propria  sa minte. Cu timpul se vor uita și legendele, va fi uitată și fata cu zâmbetul zilnic și orașul care există fără  să existe,dar nimic nu va mai fi ca înainte pentru că nimeni n-o să-și amintească în ce fel arăta “înaintele”....