Bea cafea și aprindea țigară după țigară.Parcă îi auzeam plamânii strigând după o pauză de oxigen. M-am uitat în ochii lui, nu mai mult de o secundă, și am văzut un gol dureros.Albastrul privirii sale era șters și lipsit de viață,iar pentru o clipă am crezut că mă uit la un bătrân care le-a văzut pe toate...dar nu,el nu era deloc bătrân, din contră, era chiar ceva mai tânăr decât mine.
De fiecare dată când ne întâlneam imi povestea despre nimic, niciodată despre el, niciodată despre vise, dorințe,neîmpliniri.
" cum a fost ziua ta M.? ești supărat? obosit?"
" cred că azi o să plouă. ție nu-ți pare că bate vântul?"
" și ce dacă plouă? nu ți-ar plăcea să mai scăpăm de arșița asta?"
"...."
Și liniște. Întotdeauna scurtul nostru schimb de replici se termină cu liniștea. Acum ne vom vedea fiecare de cafeau lui,vom saluta câțiva cunoscuți și vom sta la masă ca doi străini.
Îi tremură mâinile și mă roagă să-i rulez o țigară.Oare îi e frig? Oare îl doare ceva? Oare dacă îl întreb va răspunde?
"M. ești bine? pare că ai avut o noapte grea..."
"nu toate nopțile sunt grele?"
"doar alea în care nu dormi"
" la mine toate nopțile sunt la fel de dureroase...și dacă închid ochii, ei oricum sunt deschiși pe dinăuntru.Și e atât de obositor să trăiești în două vieți! Sunt momente în care nu mai știu când e noapte și când e zi, când tu ești reală și când ești vis. Să știi că și în vis ești la fel ca în realitate, de fapt, nici măcar nu știu dacă ești adevărată...
Ieri te-am întâlnit în Lumea de zi,citeai o carte și mi-ai povestit cât de interesantă ți se pare ție percepția autorului. Ne-am văzut și în Lumea de noapte, aveai părul lung și beai ceai. Tu bei ceai?"
" nu M., eu beau doar cafea..."
"...te-am întrebat de carte și mi-ai spus ca nici măcar nu ai auzit de ea.În Lumea de noapte mă duci prin locuri pline de oameni,îmi arăți stele de care nu am auzit niciodată, mă sperii și îmi spui că viața e una, că trebuie să le faci pe toate, că cel mai bine este să închizi ochii,să tragi aer în piept și să te arunci în necunoscut."
"...dar noi ne întâlnim doar aici...doar la cafea și întotdeauna pe neașteptate."
" ziua. dar noaptea?"
" noaptea mea, ce-i drept, e cum ai descris-o tu,dar nu ești acolo..."
" într-o noapte ai plâns.Te simțeai pierdută,uitată și îmi ziceai că te doare sufletul. M-ai luat de acasă și ne-am plimbat prin oraș.Era frig,iar tot drumul ai tremurat și nu ai spus un cuvânt. Am ajuns într-un târziu la un concert de jazz.Era atât de frig că nici spectatori nu aveau, doar o mână de curajoși care stăteau tremurând pe scaune.M-ai privit cu zâmbetul pe buze, cu lacrimile uscate pe obraji și mi-ai spus: <
Nu îmi aduceam aminte să-l fi văzut acolo și știu sigur că nu l-am luat cu mine.Mereu merg singură în astfel de locuri. Totuși, știa tot ce făcusem, simțise tot ce simțisem și eu...Cum? Cum îți intră un om în viață fără să vrea, fără să fie poftit?
"M, ai văzut vreodată tot trecutul și viitorul, dar nu ai putut să simți prezentul?"
"nu înțeleg ce vrei să spui...."
"eu am văzut ce a fost și ce se va întâmpla,dar prezentul îl trăiesc în haos.Prezentul nu îl simt,nu pot să-l ating și simt nevoia să-l caut în orice..."
"...și ce legătură are asta cu mine?..."
"...eu am stat pe aceeași bancă cu Moartea. Mi-a povestit cum își adună sufletele,cum le trimite în lume, cum le pedepsește și cum le recompensează.... și tot ea mi-a luat prezentul.....S-a întâmplat demult și de atunci o caut. Vreau să-i cer clipa și uitarea.Vreau să-mi dea înapoi ce mi-a furat.
Tu ce mi-ai furat?"
"din nou, nu înțeleg...de ce mă întrebi asta?"
"mâinile îți tremură mai rău decât acum câteva minute, ochii ți s-au aprins...înțelegi. Deci, ce mi-ai furat?"
"nu ți-am furat nimic! am luat doar creionul acela pe care îl foloseai săptămâna trecută să-ți prinzi părul....intenționam să te întreb de el în Lumea de noapte..."
"Prostule! Ai luat creionul și, odată cu el, tot haosul prezentului meu! Ai luat o frântură din mine și te-ai îmbolnăvit de deziluzie!"
"ți-l dau înapoi.uite, îl am la mine..."
"nu...nu se mai poate face nimic...acum va trebui să-ți trăiești viața și să trăiești și jumătate din existența mea..."
"dar..."
"nu, nu există leac, nu există vindecare, nu există cale de mijloc."
...Și ochii i-au devenit din nou bătrâni.Mâinile îi tremurau în continuare, iar cafeau se răcise. L-am lăsat în fum de țigară și parfum de resemnare. A vrut o parte din mine și a primit-o pe cea mai urâtă dintre ele, așa că acum va trebui să o trăiască...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu