Aether

.... Să ne imaginăm că ajungi, purtată de muzică, într-o lume unde zâmbetele zburdă pe coline. Să ne imaginăm că plutești ca un zmeu colorat pe aripile unei simfonii pentru pian până în fața unei uși. O ușă mare, din lemn mâncat de timp și cu un lacăt ruginit. Vrei să deschizi ușa, nu-i așa, Manon? Te uiți la nimicul din spatele tău, privești ușa bătrână care sigur ascunde secrete mitice; vrei să o deschizi, să lași totul în urmă și să te aventurezi în neant.
Verifică-ți buzunarul, Manon.
Da,o cheie mare și prăfuită este acolo. Ne imaginăm, cherie...ne imaginăm că norocul îți stă pe umărul drept, ne imaginăm că mâinile tale nu poartă nefericire la încheieturi...ne imaginăm.
Acum, e timpul să descui lacătul. Nu asculta mâna ce tremură sub greutatea cheii! Descuie și împinge ușa!
În fața ochilor tăi se sparge o lumină albă, un alb pur ca nimic din ceea ce au oamenii în lumea lor, apoi toate senzațiile date de acea lumină încep să prindă forme, culori, glas. Îți vezi Fericirea cum aleargă după baloane colorate, cum își dă din ochi părul împletit, oftează și reia vânătoarea de culoare. Vezi cum Timpul moțăie pe o buturugă și din când în când Soarta îl ciupește de nas doar ca să râdă de cum se pierde el. Vezi cum Zâmbetele se joacă în nori dulci și, departe, acolo unde cerul și colinele tărâmului tău se țin de mână, lumina albă veghează asupra unei căsuțe din lemn crud.
Să nu te încrezi în Curiozitatea care se va agăța de rochia ta și îți va călăuzi drumul spre căsuță! Acolo este exilată Nefericirea, acolo Lacrimile se leagănă de candelabre și dacă tu le deschizi și le lași să zburde în Tărâm, va ploua. Iar ploaia...ploaia îți topește Sufletul, îl sperie și îl gonește din nou în colțuri întunecate de alei.
Amintește-ți! Amintește-ți cum arăta leagănul din copilărie și cum îți petreceai diminețile de vară la umbra cireșului.
Amintește-ți, imaginează-ți, deschide ochii și privește! Privește către Suflet! Aici nu are ochii înlăcrimați și cearcăne macabre, aici zâmbește și are puterea de a-ți îndeplini orice amintire.
....
Aerul proaspăt, de basm, îți umple plămânii, iar leagănul te duce sus, atât de sus că poți să rupi bucățele din nori. Ți-a lipsit copilăria și văd cum ochii tăi lucesc îmbibați de amintire.
Te legeni spre nori, te joci cu fascinantele zile de Miercuri, te pierzi în Tărâm și refuzi să te regăsești...
Să ne imaginăm că pe banca de sub cireș te așteaptă cu biscuiți și cafea un Suflet și un bunic. Te invită la povești, poveștile pe care le ascultai când zâmbeai sincer.
Să ne imaginăm că poți rămâne aici pentru totdeauna, iar singura condiție este să nu descui ușa căsuței de exil a Nefericirii.
Ai rămâne? Ai putea să-ți ignori Nefericirea până când Timpul se va opri din moțăit?
Pentru că, vezi tu, Manon, chiar dacă fiecare are un Rai al lui, nu toți sunt vrednici de a trăi în el. Nu toți pot plăti prețul ignoranței, nu toți pot uita Nefericirea într-o căsuță de lemn crud, iar unii uită că sunt oameni atunci când se plimbă pe alei cu Fericirea de mână.
Tu poți, Manon, să fii om fără Nefericire?